„Limba lui care o lasă, blăstămat să fie-n casă”


Podul de la Vama Porţile de Fier, care leagă cele două maluri ale Dunării, are un farmec aparte. Această trăire o înţelegi doar atunci când treci peste un râu care desparte două destine şi un singur neam, neamul românesc. Aceleaşi emoţii le am de fiecare dată când traversez Prutul şi Nistrul. Un singur popor, o singură istorie, un Pod de Flori.

Înainte de a intra în vama sârbească, în partea stângă, ca o icoană a vremurilor uitate, stă inscripţionat, cu litere mari, roşii, numele binefecătorului Tito. Vameşul mă întreabă, într-o română stricată: „Unde merjeţ?”. Aş fi vrut să spun că merg de acasă, acasă, tot printre români, tot în ţara mea, dar nu am putut. Am rostit sec numele localităţii unde trebuia să mă întâlnesc cu Mihailo sau Miki, aşa cum îi spun cei apropiaţi poetului român Mihailo Vasiljevic. După un control de rutină, am păşit în ţara unde, în timpul regimului comunist, şi-au rotunjit averile atâţia mehedinţeni. Dunărea parcă nu mai avea acelaşi far­mec, drumul mă ducea ne­bun spre localitatea Kladuşniţa.

România, din tată-n fiu

Ţiglele roşii ale acoperi­şurilor răsăreau printre pomii din curţile frumos îngrijite ale localnicilor. Mihailo, un bărbat înalt, cu profil decebalic, mă aştepta la marginea drumului. Nu m-a salutat tradiţional, ci doar mi-a aruncat, cu o voce stinsă şi plină de durere, o frântură de doină românească: „Bine ai venit, frate!”. Am tresărit la cuvintele românului. Am privit în jur şi am observat aceleaşi case româneşti, ace­leaşi uliţe din satele României, aceiaşi oameni călduroşi, dar ceva era altfel... În sufletele lor, România nu era acasă, chiar dacă nu-i despărţea decât un curs de apă, decât o doină a Dunării, decât un legănat al valurilor. România s-a trans­mis în Valea Timocului din tată în fiu, despre România nu s-a învăţat la şcoală, România nu a fost cântată în Sfintele Liturghii din bisericile ti­mocene, România s-a păstrat datorită spiritului românesc al celor de aici. „Este greu. Problemele sunt din ce în ce mai mari. Sârbii nu vor să ne respecte şi mi-e teamă că vom dispărea ca şi popor. Limba în care vorbesc acum este limba în care m-am născut. În limba mea, toată lumea din Timoc plânge, în limba mea râde un pământ şi doar în limba mea mi-e dor de mama şi doar în limba mea mă pot opri din plâns. Toate cuvintele româ­neşti le ştiu de la bunica şi străbunica. Nu am învăţat la şcoală decât limba sârbă”, îşi începe povestea neamului, Mihailo Vasiljevici.

De la Vasilescu la Vasiljevici

În localitatea de pe malul Dunării, te simţi ca acasă. Kladuşnenii sunt sârbi doar după buletin, sufletul însă le este românesc. „Aceeaşi si­tuaţie o vei întâlni nu doar aici, în Kladuşniţa, ci în întreg districtul Kladovo. În ad­ministraţia Kladovei, intră 23 de sate, dintre care 22 sunt numai de români, iar unul este format din locuitori mun­tenegreni şi se numeşte Petrovo Selo. Dacă ne găsim pe stradă trei persoane din această regiune, vorbim toţi româneşte, iar dacă vine un altul şi este sârb, nu mai putem vorbi în limba noastră şi suntem nevoiţi să vorbim în sârbeşte”, îşi continuă po­vestea Miki. Bătrânii din zonă nu ştiu decât câteva cuvinte în limba de stat, iar pe acestea le-au învăţat de la televizor. Poezia este, parcă, mai frumoasă în limba română. Cântecul sună mai frumos în limba străbunilor. Nu sunt mulţumiţi nici măcar de numele pe care le-au pocit sârbii: „Străbunicul meu după tată, Vasilescu, este originar din Schela Cladovei. După ce au venit sârbii, ne-au luat până şi numele, de asta acum nu mai sunt Vasilescu, ci sunt Va­siljevici, de asta colegul meu nu mai este Ştefănescu, ci Stojanovici şi multe alte nume. Bunicul meu îmi spunea că între România şi Valea Ti­mocului nu era graniţă. Ei treceau Dunărea cu preamul de fiecare dată când era vreo nuntă, botez sau înmor­mân­tare. Până în 1836, această regiune aparţinea de paşalâcul turcesc de la Vidin. Abia mai târziu am fost luaţi de sârbi şi ne-au luat cu obiceiurile ro­mâneşti, cu limba românească şi cu tradiţiile de veacuri”. De atunci, conducerea Republicii Serbia tot încearcă, în fiecare zi, să distrugă aceste comori ale românilor din Timoc, dar nu reuşeşte. Cei de acolo ştiu să fie uniţi şi să-şi apere identitatea, chiar dacă cei din ţara mamă nu o prea fac. Nimeni nu se interesează de românii din Serbia, alţii decât organizaţiile recunoscute din Voivodina.

Vlahi, rumâni sau români?

În Valea Timocului trăiesc aproximativ 400.000 de ro­mâni, români cărora le sunt îngrădite drepturile elementare la şcoală, biserică şi limbă. Spre deosebire de românii din Voivodina, recunoscuţi ca minoritate de statul sârb, ro­mânii din Timocul sârbesc, mult mai numeroşi, nu se bucură de învăţământ, slujbă religioasă sau presă în limba maternă. Existenţa sutelor de mii de români timoceni, aşa-zişii „vlahi”, cum sunt pre­zentaţi în statisticile oficiale sârbeşti, şi lipsa drepturilor elementare, au generat o serie de interpretări ale istoriei, în special pe parcursul secolului trecut. În scopul instru­men­tării deciziei factorului politic sârbesc, în ceea ce priveşte politica de asimilare etnică a acestora, marcată de refuzul recunoaşterii drepturilor lor identitare şi spiritual-religioase legitime. „Cum să ne spună nouă vlahi?, se întreabă poetul din Kladuşniţa. Cum să spun eu că sunt vlah? Ţara mea este România, de aceea mă con­sider român, la fel cum şi ţara lui Tito este Serbia, de asta se şi numeşte sârb. Dacă m-aş numi «vlah» ce ţară aş avea eu, Valahia? Arealul în care lo­cuiesc românii Timoceni se întinde de la Pojarovăţ şi până la Zaicear. Valea Timocului are 18 oraşe şi 326 de sate. Toţi sunt români. Dacă cineva se declară «vlah», o face pentru a beneficia de anumite drepturi pe care le-au dat sârbii”.

De strajă identităţii naţionale

Aşa îşi duc traiul românii din Valea Timocului. Azi mai bine, mâine mai rău, dar în fiecare zi veghează asupra identităţii naţionale care nu trebuie pierdută. „Limba lui care o lasă, blăstămat să fie-n casă”, ăsta este crezul după care se conduc românii urmaşi ai Daciei Ripensis. Veni-va şi dreptatea politică de pe undeva. O ramură a neamului românesc, aceasta din dreapta Dunării, aşteaptă şi ea privirea vremii oprită asupra sa. Până atunci, văzând sufletul celor din Valea Timocului, încă sunt convins că nu va muri.

Cărţi şi manuale pentru neştiutori

Românii din Valea Timocului sunt nemulţumiţi de lipsa de sprijin pe care a arătat-o România faţă de problemele cu care se confruntă. În fiecare an, politicienii români îşi amintesc de românii din Serbia doar înainte de alegeri, o dată la patru ani. Între cele două războaie mondiale, românii din Timoc primeau regulat cărţi în limba română. Aceeaşi acţiune a fost întreprinsă şi după 1989, însă puţin sunt timocenii care ştiu să citească. Publicaţiile româneşti sunt şi la sediul din Kladovo al Mişcării Democratice a Românilor din Serbia, singura formaţiune politică ce încearcă păstrarea identităţii naţionale. „România ne-a tot trimis materiale, cărţi şi documente în limba română. În Kladovo, sunt aproximativ 1200 de români, însă foarte mulţi ne susţin doar cu sufletul, pentru că le este foarte teamă. Gândiţi-vă că doctorul Zoran Radivojevici a făcut Facultatea de Medicină la Craiova şi abia după cinci ani a reuşit să se angajeze, tocmai pentru că toţi ştiau că Domnia Sa este şi membru activ al Mişcării de Eliberare Naţională. Mulţi evită să spună că sunt români, pentru că, în acest caz, ar trebui să completeze un formular la primărie. Serbia, ca şi multe alte state din Europa, traversează o perioadă foarte dificilă din punct de vedere economic şi, în acest caz, normal că orice angajator ar prefera să angajeze o persoană de origine sârbă, în locul unui român. Din păcate, în Kladovo există foarte puţini care ştiu să scrie şi să citească româneşte, de aceea aceste cărţi nu ne prea sunt folositoare. Avem nevoie, în primul rând, de profesori de limbă română”, a precizat unul dintre membrii Mişcării Democratice a Românilor din Serbia.

Traian Băsescu – preşedintele tuturor românilor

Prima personalitate politică ce a luat o atitudine clară şi fermă faţă de problemele românilor din Timoc a fost actualul preşedinte al României, Traian Băsescu. Pe 8 august, în cadrul primului Congres Internaţional al Jurnaliştilor Români, şeful statului s-a aflat, într-o vizită neoficială, în faţa Casei de Cultură din localitatea Kladovo, unde a strâns aproximativ 1000 de români. Este pentru prima dată, după 200 de ani, când românii din Valea Timocului au simţit că cineva de dincolo de Dunăre îi iubeşte şi se gândeşte la ei. Preşedintele României a fost singurul politician care a adunat atâtea persoane în jurul său, nici măcar Tadici nu a reuşit această performanţă la Kladovo. Chiar şi la acea vizită a lui Traian Băsescu, autorităţile din Serbia au ignorat interesul românilor. Niciun canal naţional de televiziune nu a anunţat vizita preşedintelui pe malul Dunării. Probabil că, dacă vizita oficialului român ar fi fost făcută public, toţi cei 400.000 de români timoceni ar fi venit la Kladovo.

Biserica şi cultura – icoanele româneşti ale sufletului

Românii din Kladuşniţa sunt oameni deschişi şi primitori. În spatele casei lui Miki, după culegerea viei, doi săteni făceau ţuica din comină. Vorbeau româneşte şi se înţelegeau din priviri. La poarta bisericii şi pe câte un stâlp din apropiere, pe un panou, erau lipite mai multe fotografii: „Sunt pozele celor trecuţi în lumea de dincolo, îmi spune Mihailo. Este un obicei în partea locului ca imaginea celor care mor să se păstreze mereu vie în amintirea celor apropiaţi”. Biserica, cu hramul Sfintei Treimi, este diferită de ale noastre. Mihailo Vasiljevici este şi preşedintele Consiliului Parohial din Kladuşniţa. Tot el mi-a spus că nici măcar credincioşii nu sunt lăsaţi să se roage în limba română, preoţii români, care slujeau aici, au decedat, iar ierarhii sârbi aduc doar preoţi de-ai lor. „Acum ceva timp, a venit un preot muntenegrean să-l înlocuiască pe popa nostru, care era bolnav. La un moment dat, muierile noastre, în timp ce se rugau, au mângâiat cu mâna icoana, aşa cum este tradiţia. Preotul a început să strige în biserică şi să ne numească păgâni, pentru că numai păgânii pun mână pe cele sfinte. L-am aşteptat după slujbă, împreună cu mai mulţi consilieri parohiali, şi l-am rugat să nu mai vină să slujească la noi, pentru că nu avem nevoie de astfel de preot. Chiar dacă face sfânta Liturghie în slavonă, ne poate permite să ne rugăm, cel puţin, în română. La fel se întâmplă şi în cultură. De exemplu, eu sunt membru al Centrului Cultural din Kladovo. În calitate de poet şi om de cultură, am fost ales în această organizaţie. Sunt primul român care ocupă o astfel de funcţie. Directorul Centrului mi-a reproşat că, român fiind, nu am dreptul să reprezint cultura poporului sârb. Nu ne suportă şi tocmai de asta ne este foarte greu, dar nu avem ce să facem. Le este teamă de noi, pentru că suntem uniţi, dar, ca şi naţionalitate, nu ne respectă”, îmi spune, cu tristeţe Mihailo Vasiljevici.
D.T.

O nouă dovadă de „prietenie” a vecinilor noştri

Aşa cum ne-am obişnuit în ultimii ani, prietenia între România şi Serbia este într-un singur sens (cel mai probabil aşa a fost dintotdeauna, dar noi am fost prea naivi să înţelegem), adică doar prietenie româno-sârbă, nu şi sârbo-română. Pe lângă problemele create românilor timoceni, mai nou, sârbii incendiază drapele româneşti în provincia autonomă Voievodina, unde trăieşte a doua comunitate românească, ca mărime, din Serbia, după cea din Timoc.
În cele ce urmează vă prezentăm comunicatul Comitetului pentru Drepturile Omului din Nighotin(Timoc) care face referire la ultimele şicane împotriva românilor timoceni.


„Dacă sunt români, ducă-se în România...”

Comitetul pentru drepturile omului din Nighotin protestează vehement faţă de cuvintele de ură ale aşa-zişilor credincioşi şi membri ai Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Membrii comunităţii române/vlahe din Serbia de nord-est sunt hărţuiţi şi înfricoşaţi încontinuu de preoţii Bisericii Ortodoxe Sârbe şi de escorta lor „civilă” ori de câte ori rudele decedaţilor cheamă la înmormântare pe preotul Bisericii Ortodoxe Române, Boian Alexandrovici (foto). Aşa a fost ultimul incident neplăcut de sâmbătă, 22 august 2009, de la înmormântarea din satul românesc/vlah Aleksandrovaţ, lângă Nighotin, de cine ştie a câta oară: preotul Bisericii Ortodoxe Sârbe (din satul vecin sârb Raiat), înconjurat de oameni necunoscuţi care strigau „Dacă sunt români, ducă-se în România...”.

Această ameninţare a fost denunţată poliţiei negotiniene, de la care se cere să cerceteze întregul caz şi în viitor să prevină astfel de ameninţări.

Comitetul pentru drepturile omului din Nighotin, în cadrul Reţelei comitetelor pentru drepturile omului din Serbia CHRIS, de opt ani oferă ajutor legal adecvat Bisericii Ortodoxe Române în Serbia de nord-est la instituţiile interne şi internaţionale şi indică raportul vitreg al statului Serbia cu această Biserică, preot şi credincioşi, precum şi Legea foarte aspră asupra comunităţilor religioase care este cauza tuturor problemelor create.

Vârful conducerii Republicii Serbia, deşi înştiinţat de aceasta problemă, continuă mai departe să afirme că nu există încălcarea drepturilor omului şi minorităţilor în aceasta parte a Serbiei, negând şi Rezoluţia 1632 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 1 octombrie 2008, precum şi raportul raportorului ei special, Juergen Herrmann, despre discriminarea Bisericii Ortodoxe Române în Serbia.

Comitetul pentru drepturile omului din Nighotin va iniţia un proces la instituţiile juridice interne, de fiecare data când se vor încălca drepturile individuale şi/sau colective ale oricărui cetăţean al Republicii Serbia sau comunităţii naţionale.


Comitetul pentru drepturile omului Nighotin,
preşedinte Duşan Pârvulovici

Centrul pentru Dezvoltarea Societăţii Civile

Makedonska 11, 23000 Zrenjanin
Tel./Fax.: 003812 51 066
cdcs@cdcs.org.rs, zrcentar@yahoo.com

Preşedintele României Traian Băsescu în timpul recentei sale vizite la Cladova a spus că „încercăm să ne convingem într-un mod amical prietenii din Serbia că minoritatea română din ţara dumneavoastră trebuie să se bucure de toate privilegiile pe care le au sârbii în România; înainte de toate, mă refer la păstrarea limbii, culturii şi libertăţii religiei, ceea ce obligă minoritarii să fie cetăţeni loiali ai ţării în care trăiesc”.

Absenţa oricărei reacţii în presă la o nemulţumire clar exprimată a preşedintelui României faţă de poziţia vlahilor / românilor în răsăritul Serbiei este foarte surprinzătoare. Oricine interesat de relaţiile internaţionale ale ţării noastre poate observa că aceasta este esenţa declaraţiei sale. Cei care au citit documentul raportorului special Jurgen Herrmann, cât şi rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 1 octombrie 2008, ştiu că este o atitudine negativă fără dubiu faţă de discriminarea Bisericii Ortodoxe Române nu numai în ţara vecină, ci de asemenea şi la nivel internaţional. Ministerul Religiei condiţionează înregistrarea acestei biserici de acceptul Bisericii Ortodoxe Sârbe şi refuză permiterea activităţii protopopiatului BOR conform deciziilor proprii, restrângând morţiş lucrul BOR doar la regiunea Banatului.

În lipsa atenţiei publice a presei, organele administraţiei sunt tot atât de mult responsabile de absenţa unei cunoaşteri a orientării religioase şi etnice a populaţiei din răsăritul Serbiei. Datele despre asemenea caracteristici n-au fost colectate de recensământ pe baza unui caracter opţional al întrebărilor, ce să permită un grad de disecţie a clasificării utilizate. Recensământul nu se desfăşoară cu scopul de a stabili câţi credincioşi au Bisericile Ortodoxe Sârbă şi Română. Datele serioase despre aceştia reprezintă prima condiţie pentru a progresa în soluţionarea problemei.

Ministerul Religiei n-are nici un motiv de a nu direcţiona o parte din fondurile destinate finanţării organizaţiilor neguvernamentale şi comunităţilor religioase spre o cercetare care să ajute îndepărtarea tuturor dubiilor. Din moment ce aceasta este o expertiză, este clar de înţeles că pentru implementarea sa Ministerul ar trebui să-şi selecteze partenerii dintre cei în care are cea mai mare încredere şi cu care îşi împarte cele mai asemănătoare orientări ale programului.

Singura obligaţie faţă de cetăţeni ar fi disponibilitatea publică deplină a metodei de cercetare şi a rezultatelor.

18 august 2009 Din partea Centrului pentru Dezvoltarea Societăţii Civile,
Vladimir Ilici,
director executiv

Cum să reinventezi istoria sau falsificarea prin ignoranţă

,,DROBETA (Drubeta în limba geţilor, drub = despicătură, după cum arăta Dunărea în faţa Insulei Şimian) a fost o re-descoperire a legiunilor romane în deambulările imperiului după noi spaţii, ca pentru o «globalizare» a lumii de atunci, prin strategii întrucâtva reeditate şi astăzi, cei ce nu dialogau urmând să fie cuceriţi pe calea războiului. Dacii au fost cuceriţi după trei războaie, ultimele două câştigate cu greu de împăratul Traian în anii 101-106. Şi a urmat romanizarea, un program care echivala cu un proces de civilizare occidentală. Sămânţa latină a rodit precumpănitor, rezultând o etnogeneză daco-romană ce a rezistat nu în veacuri, cât peste veacuri, încât urmaşii de mai târziu şi-au revendicat chiar numele amintitor de Roma, de romani, iubindu-şi cuceritorul, trăindu-şi Traianul”.
Prezentarea istoriei locale şi naţionale se încheie „triumfător”: ,,Pe aici intrase Traian pentru a aduce Europa peste Dunăre, pe aici intra acum (8 mai 1866) prinţul Carol pentru a îndrepta România spre Europa. Traian a semnat actul de naştere al poporului român (...)”.

Vatra Vechii Europe

Astfel ne este prezentată istoria locală şi naţională pe site-ul unei instituţii culturale din judeţul Mehedinţi(Centrul Cultural Mehedinţi), care postează cu mândrie fotografia bustului lui Traian, aflat în unul din parcurile oraşului Drobeta Turnu Severin. Dacă s-ar fi dorit o prezentare obiectivă, imparţială şi de un minim bun-simţ civic, s-ar fi vorbit, cu siguranţă, şi despre Decebal, al cărui bust se află în acelaşi parc. Aversiunea celor ce conduc destinele acestei instituţii culturale faţă de poporul dac este greu de justificat şi probabil nu sunt singurii din ţară. Celor care au rostit aceste fraze pline de falsitate le recomandăm călduros lectura unei cărţi cu adevărat excepţionale a Marijei Gimbutas, cercetător american de origine lituaniană, intitulate: „Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud – estul european”, în care face următoarea afirmaţie: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului”, indicând cursul mijlociu şi superior al Dunării drept locul de naştere al civilizaţiei europene. Într-un astfel de context, formulări de genul celor de mai sus, conform cărora Europa a fost adusă „peste” Dunăre, denotă o lipsă crasă de cunoaştere şi infantilism cultural. Fluviul-matcă al civilizaţiei europene nu a fost o graniţă, o delimitare, ci spaţiul de geneză al lumii europene.

Imperiile distrug, naţiunile creează

Chiar dacă frizează absurdul şi insultă inteligenţa, teoria „ binefacerilor” cuceririi romane a dominat şi domină mediile „ştiinţifice” din România. Am fost învăţaţi încă de mici, la şcoală, că ne tragem din două popoare, cel dac şi cel roman, din a căror îmbinare a rezultat poporul român. Nimic mai fals şi insultător. De-a lungul timpului, au existat numeroase imperii sub diverse forme, care au avut acelaşi scop: cuceririrea de teritorii pentru accesul la resurse. Decizia Imperiului Roman de a cuceri Dacia a venit tocmai pe fondul unei asemenea nevoi, fiind cunoscută bogăţia în aur şi argint a teritoriul, cea mai mare din acele vremuri. Aberanta idee conform căreia romanii au venit să-i civilizeze pe daci a existat multă vreme fără a fi contestată. Drumurile construite de imperiu în provincia Dacia, care reprezenta sub 20% din teritoriul real al Daciei, erau menite să faciliteze accesul invadatorilor la minele de aur. Prada de război luată din „necivilizata” Dacie a readus imperiului prosperitatea. Cunoscuţi în antichitate pentru extraordinara cultură spirituală, stămoşii daci sunt, pentru reprezentaţii Centrului Cultural Mehedinţi, nişte primitivi cărora Traianus Nerva le-a adus Europa. Ei bine, dragi cititori, trebuie să conştientizaţi că romanii au adus peste Dunăre jaful şi cotropirea, specifice imperiilor, nicidecum civilizaţia. Stămoşii daci nu au renunţat niciodată la lupta împotriva imperiului, fiind cunoscute desele incursiuni ale dacilor liberi (din vastul teritoriu rămas necucerit) în provincia romană Dacia, fapt care a determinat şi retragerea legiunilor romane. Ca un exemplu, îi menţionăm pe conquistadorii europeni care, venind de pe un alt continent, se aflau pe o treaptă superioară de dezvoltare materială faţă de populaţia băştinasă din America (dar net inferiori din punct de vedere al culturii spirituale) şi cu toate acestea nu au reuşi asimilarea autohtonilor. Cum ne putem imagina că o populaţia care trăia pe un teritoriu vast ce se întindea din Carpaţii Păduroşi până în Pind şi din Câmpia Panonică până dincolo de Bug, cu graniţa sudică aproape de locul de naştere al Imperiului Roman, cetatea antică Roma, ar fi putut fi asimilată sau „civilizată”, ţinând cont că schimburile comerciale şi culturale se puteau realiza foarte uşor.

Ignoranţă şi dezinformare

Abordarea Centrului Cultural Mehedinţi nu ar trebui să ne mire atât de mult, ţinând cont că în urma cu trei ani a organizat un eveniment intitulat „Dacia Traiană – 1900 de ani de la naşterea poporului român”, celebrând, ATENŢIE!, o cucerire, dar nicio vorbă despre Decebal, conducătorul dac care a luptat pentru apărarea acestui teritoriu, şi despre DEMNITATEA strămoşilor daci. Probabil că am fost singurii în Europa care l-au sărbătorit pe Traian, deoarece la Roma sau Sevilia, presupusul loc de naştere al acestui prigonitor al creştinilor, nu s-a vorbit despre aşa ceva. Aşa cum precizam în articolul „Despre adevărul istoric”, unora le-ar fi imposibil să accepte că ceea ce au propovăduit o viaţă întreagă este lipsit de fundament. Cât despre naşterea poporului român, numele de român este consemnat foarte târziu în izvoarele istorice, undeva în secolul al XVI- lea, fapt care nu poate explica fantezista afirmaţie: „Traian a semnat actul de naştere al poporului român”.
Dincolo de ignoranţă, în astfel scrieri şi acţiuni se vede şi un scop bine determinat. Un popor căruia îi spui în mod repetat că trebuie să-şi cinstească cuceritorii va deveni unul docil, supus, căruia îi va fi inoculată ideea că orice cucerire, în orice formă, este o binefacere. Aberaţiile unor „ştiinţifici” pot stârni la un moment dat zâmbete, dar nu uitaţi că ei sunt cei care ne „învaţă istoria”, după placul şi interesele lor, evident.
Fie că este vorba de interese materiale sau ideologice, acestea au existat dintotdeauna şi ar trebui să conştientizam realitatea conform căreia dezinformarea este o unealtă extrem de eficientă în demersuri de acest gen.

Românii din Valea Timocului

,,Doru mi-i şi sete mi-i, rumâneşte de-a ceti... ”, spun în versuri românii timoceni

Treci de Cladova, urci pe coama dealului ce stă streaşină aşezării şi ai în faţă un imens culoar prin care, ,,vântul sărăciei” - cum îi zic localnicii - şuieră prevestind venirea toamnei cu ale ei capricii. Aduce cu el un miros proaspăt şi tare dinspre munte pe care îl împrăştie cu dărnicie în Valea Timocului cu atmosfera ei îmbâcsită de mai bine de cinci decenii prin deschiderea minelor de la Bor în pântecul celor trei tilve. Este o zonă întinsă, cu privelişti încântătoare, în care, la tot pasul, auzi glăsuindu-se dulcea limbă română arhaică ce aduce de demult şi păstrează un bogat tezaur etno-folcloric.
Izvoarele istorice spun că românii timoceni, care populează din timpuri pierdute în negura vremii, în majoritate, nu mai puţin de 210 aşezări în nord-estul Serbiei şi de aproape 40 în dreapta Timocului, în zona Vidinului (Bulgaria), sunt foarte comunicativi, calitate contrazisă însă astăzi de realitate. Asta pentru că neamul lor paşnic şi harnic, ce oferă călătorului pe aceste meleaguri un model de gospodari în Valea Timocului, este încă tăinuit! Adică ,,uitat” de statul sârb. Dar şi mai grav, chiar şi de cel român…

Craina-i plină de durere....

În valea Timocului, mândria de a fi român se citeşte în arătoasele lor gospodării. De fapt, ei sunt cei mai înstăriţi locuitori ai zonei cuprinse între Morava şi Timoc. De generaţii însă, n-au şi linişte sufletească, devenind obsesie, întrebările transmise din tată-n fiu pe care le-am auzit nu de puţine ori: de ce şi la începutul secolului XXI etnia lor este tăinuită, de ce o populaţie atât de numeroasă (cca 700.000 de locuitori) nu are dreptul să înveţe carte în limba maternă precum românii din Banatul Sârbesc, de ce atunci când se face aluzie la românii timoceni se foloseşte cuvântul ,,vlah” după cum consemnează statisticile oficiale în care neamul lor s-a redus alarmant şi dubios..... ,,Chestiunea timoceană” a fost pusă, de fiecare dată, cu mare prudenţă, chiar cu teamă. Când cunoscutul etnolog sârb Tihomir Georgevici publica, în 1906 volumul ,,Printre românii noştri”, el se referea la cei timoceni. Era însă convins că ,,mulţi dintre patrioţii sârbi îl vor declara trădător de patrie pentru că, după opinia multora, trebuie tăinuiţi sau cel puţin trecuţi sub tăcere, pentru că adevărul asupra românilor din Serbia, după părerea lor, prezintă un mare pericol.

Boian, preotul hăituit

Satele alunecă pe lângă noi ca nişte năluci … Râtcova, Costol, Corbova, Văiuga, Veleşniţa, Străbătută, Craina devine parcă un labirint plin de ascunzişuri nebănuite… Din câmpia mică, dealurile răsar când nu te aştepţi, cu văi şi vâlcele, pentru ca, deodată, să dispară brusc... Malainiţa, satul în care tânărul preot Boian Alexandrovici, cu riscul de a fi întemniţat, a înălţat prima şi singura biserică în care se fac slujbele ,,În limba străbunilor noştri” - cum nu se sfieşte să spună - în grădina casei sale. I se opune însă Biserica Ortodoxă Sârbă. Cu sârbii de-aici trăim foarte bine… Nu există duşmănie între noi, doar autorităţile locale au mai mulţi dinţi împotriva noastră... N-au frica lui Dumnezeu, dar trebuie să ştie, odată pentru totdeauna, că românii timoceni vor să se roage în biserici în limba lor”. Hăituit şi hărţuit deoarece luptă pentru dreptul sfânt al românilor lui... Episcopul sârb Justin n-a vrut pentru nimic în lume ca eu să fiu preot... Pe mine, care am făcut un institut de teologie pe când cei pe care i-a preoţit n-au studiile mele şi nu de puţine ori pângăresc ce-i sfânt... Nu mi-e teamă de moarte, chiar dacă aşa-zişii preoţi mă ameninţă din când în când”... Mama este sârboaică, dar tatăl său este român şi nu îi este jenă să spună că prima limbă pe care a învăţat-o a fost sârba, dar a învăţat să vorbească apoi şi româneşte... Târziu a păşit prima oară într-o biserică, abia trecuse de şapte ani... Era singur şi l-a împins curiozitatea, atras parcă de un magnet. ,,Înaintea mea, în familia noastră, au fost nu mai puţin de şapte preoţi, şi cum am văzut interiorul m-au trecut fiori şi gândul mi-a rămas la biserică, pe care o desenam deseori. Compătimeşte generaţiliile trecute de români timoceni şi are cuvinte calde de recunoştiinţă pentru imensele lor sacrificii spre a-şi păstra identitatea neamului. ,,Odată cu comunismul, am pierdut legătura ţara, numele noastre au fost slavonizate în intenţia de a ne pierde urmele. Au schimbat şi denumirile satelor, dar noi când vorbim, le folosim tot pe ălea de demult. Cu evlavie afirmă că, datorită bunului şi dreptului episcop Danil, a fost el hirotonisit preot. Pentru fapta sa, bunul Danil a fost certat de patriarhul Teoctist. Boian nu şi-a abandonat crezul şi a înălţat la 30 de ani biserica lui pe locul sfinţit de episcopul Danil, răspunzând întrebărilor curioase şi duşmănoase: ,,Îmi fac garaj”. ,,Trădătorul” Boian a fost condamnat - pentru îndrăzneala sa - la puşcărie cu suspendare. Bucuria românilor a fost nemărginită precum este pornirea lui Boian care spune că vor urma şi alte biserici, pe care, tot el, le va înălţa. După temerarul început spre biserica din Malainiţa curg ceva bani de la românii timoceni. Dar şi din Ţara-mamă ... Boian cutreieră satele din Timoc şi face slujbele de înmormântare în limba română, cu toate pravilele potrivnice date de episcopul Justin... Nu acceptă cuvintele mari vis-a-vis de faptele lui. ,,Pentru că nu-i bine - zice Boian. Sunt doar un slujitor al Domnului şi nimic mai mult'”. EI îi primeşte cu dragă inimă pe toţi la biserica din Malainiţa.... Rămâne în poartă sprijinit de ea, priveşte într-o parte căutând parcă alte amintiri în trecutul neamului său de români timoceni... Clătină din cap şi zise repetat: ,,Malainiţa are inimă largă pentru toată lumea…” Poate mâine va fi înţeles şi de cei ce azi îl duşmănesc.

C.H. ILIA
Articol preluat de pe www.informatiadeseverin.ro

Adevărul nu are plural

În mult frământata viaţă socială, economică şi culturală ce a urmat evenimentelor din decembrie 1989, societatea românească a distrus mai mult decât a creat, fiind într-o căutare permanentă a identităţii. Cu toate acestea, prin desişul de neîmpliniri şi frustrări, au ieşit la lumină oameni şi idei îndrăzneţe. În cele ce urmează vom încerca să punem în evidenţă tocmai acele idei inovatoare din câmpul cercetării istorice.
Nefiind pioneri în domeniul cercetării istorie vechi a daco-românilor, iniţiatorii curentului dacologic de după 1989 au oferit o nouă perspectivă asupra trecutului îndepărtat al poporului nostru. Astfel, au fost readuse în prim-planul opiniei publice rezultatele muncii unor arheologi, istorici şi lingvişti, precum Nicolae Vlasa, Vasile Pârvan sau Nicolae Densusianu. Cel căruia îi datorăm monumentala sculptură în roca dură a stâncilor de pe Clisura Dunării, care îl reprezintă pe ultimul mare rege al tracilor danubieni, neînfricatul rege dac Decebal, este regretatul Iosif Constantin Drăgan, bănăţeanul care a avut curajul să spună răspicat că noi suntem urmaşi ai mândrului popor trac, cunoscut în perioada antichităţii ca un exemplu de spiritualitate şi demnitate umană.
Doctorului Napoleon Săvescu îi datorăm înviorarea dacologiei prin înfiinţarea Societăţii Reînvierea Daciei, societate menită să aducă daco-rumânilor noi dovezi şi mărturii despre existenţa neîntreruptă pe acest colţ de lume a strămoşilor traco-daci. Nenumăratele apariţii tv, congresele de dacologie şi publicaţiile pe această temă au atras atenţia şi au stârnit interesul. Din păcate, ca în orice demers, s-au găsit şi indivizi care să denigreze mişcarea, numindu-i pe simpatizanţi şi promotori “tracomani”. Insulta este arma neputinciosului, a celui rămas fără argumente, care îşi vede zdruncinată autoritatea. Gândiţi-vă la toţi acei “ştiinţifici” care o viaţă întreagă au propovăduit, cu un fanatism şi o inflexibilitate demne de cele mai obscure minţi, romanismul şi dispariţia strămoşilor traci. E lesne de înţeles că acceptarea noilor idei din câmpul cercetării istorice ar ruina autoritatea acestora în materie de cunoaştere, tot ceea ce au încercat să demostreze este pe cale să fie catalogat drept insignificant, iar ego-ul lor nu poate permite aşa ceva. Tot ei sunt cei care au făcut din istorie un domeniu rigid în care nicio nouă descoperire nu ar putea schimba perspectiva asupra lucrurilor. Ei bine, lucrurile nu stau deloc aşa, chiar dacă la nivel oficial şi instituţional nu se doreşte, probabil din aceleaşi motive, acceptarea adevărului istoric, sâmânţa a fost aruncată pe ogorul fertil, a încolţit, va creşte şi va rodi. La motivele de mai sus se adaugă ignoranţa şi laşitatea, teama de a nu supăra pe unii sau pe alţii, spunând adevărul. Vă invit să priviţi cu atenţie culturile folclorice ale popoarelor din Balcani şi veţi descoperi asemănări izbitoare chiar dacă popoarele sunt vorbitoare de limbi diferite. Cât despre românii de la sud de Dunăre, autorităţile române păstrază o tăcere suspectă, manualele de istorie după care se predă în şcolile româneşti nu aduc vorba despre ei nici măcar fugitiv. RUŞINE! A venit timpul să luăm atitudine, să avem curajul de a spune adevărul şi de a-l înfăptui. STĂ ÎN PUTEREA NOASTRĂ!

Românii de la sud de Dunăre

Publicistica marelui Eminescu constituie un reper important în cercetarea originii românilor. Acesta susţinea, pe bună dreptate, că substratul limbii noastre este traco-ilir, peste care s-a suprapus latina. Un alt aspect subliniat este acela că românii nu sunt nicăieri în Balcani, estul şi sud-estul Europei, colonişti, venituri, ci sunt autohtoni, populaţie străveche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor.
Comunităţile româneşti din sudul Dunării au stat în atenţia cercetătorilor români, în acest sens, avem monografiile lui Th. Capidan, precum şi cercetările lui Leca Morariu şi Traian Cantemir privind românii din Istria. În articolul Românii Peninsulei Balcanice, publicat înTimpul în septembrie 1878, Eminescu scria: „Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev”.
Felix Philip Kanitz, unul din cercetătorii germani la care Eminescu apelează ca sursă de informare, face şi legătura între românii din nordul şi cei din sudul Dunării: „Înrudirea (românilor din Balcani)(n.a.) cu dacoromânii nu se poate contesta”.

Valahia Mare şi Valahia Mică

Cercurile politice greceşti au contestat în permanenţă prezenţa românilor în sudul Dunării şi au dus o campanie susţinută împotriva acestora. Între septembrie 1881 şi iunie 1882, Alexandru Pencovici, director al Serviciului de statistică din România, a întreprins o călătorie în Macedonia şi relatat despre politica cercurilor oficiale greceşti privind deznaţionalizarea populaţiei româneşti. Pe bază de date statistice, acesta a demonstrat că „un popor întreg, aproape egal la număr cu grecii(1.500.000 de români, conform statisticilor), e supus unui sistem de deznaţionalizare din cele mai odioase”. Din păcate, această politică se continuă şi în secolul XXI. Unitatea românilor de la sud şi nord de Dunăre este întărită de fondul de cuvinte comun şi de fenomenele lingvistice identice prezente atât în graiuriele limbii române (moldovean, maramureşean), cât şi în dialectele limbii române(aromân, macedoromân, istroromân). Românii de la sud sunt vorbitorii a ceea ce se numeşte protoromână, româna arhaică, vorbită la început şi de cei de la nord, dar carea evoluat sub alte condiţii.
Beniamin de Tudela, care a călorit în Grecia la 1186, spune că Peloponezul şi Tesalia s-au numit, mai multe sute de ani, Meyaly Blahia, adică Valahia Mare, spre a se deosebi de Acarnania şi Etolia care se numea Valahia Mică. La scurt timp după vizita rabinului Beniamin, românii din Balcani se ridică sub conducătorii lor Petru şi Asan, formând regatul româno-bulgar cu graniţa de sud în munţii Tesaliei. Între secolele XII şi XV, elementul românesc era atât de răspândit încât Tesalia actuală se numea Marea Românie, Meyaly Blahia; Etolia - România Mică; Epirul – Ţara Vlahioţilor; Moesia – România Albă.

Stindardul dacic

Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilorsale, din paragraful 3: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fiuniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”. Aceasta este o mărturie care vine să contrazică afirmaţia unor cercetători bulgari, conform căreia Tracia se întindea doar pe teritoriul Bulgariei de azi şi sudul României. În realitate, Tracia era un ţinut vast care se întindea de la Carpaţii nordici până la Adriatica şi Marea Egee, şi din Câmpia Panonică până dincolo de Bug. Tradiţiile, obiceiurile, cântecele şi porturile populare ale popoarelor din Balcani păstrează asemănări indiscutabile, care trimit cu gândul la existenţa unui substrat etnic comun, de origine traco-iliră. Ca o paranteză, se cere menţionată existenţa şi păstrare sub formă de obiect artizanal la aromâni a ceea ce daco-românii numesc stindardul dacic (vezi foto). Vlahii de la sud de Dunăre sunt o minoritate doar în statisticile oficiale, ei existând nu numai prin comunităţile de români, aromâni, macedoromâni şi istroromâni, ci şi prin cultura lor folclorică, întâlnită şi la bulgari, sârbi, muntenegreni, macedoneni, cultură strâns legată de a românilor de la nord de Dunăre. Toate acestea ar trebui să dea de gândit.